miercuri, 14 februarie 2018

AVEREA LUI MAMULOS



FOTO; CARAGIALE LA BERLIN LANGA TRAMCAR.

CARAGIALE ŞI AVEREA MĂTUŞII DIN BRAŞOV
În timpul vieţii, Ecaterinei Cardini i s-a spus Momuloaia şi a locuit multă vreme în Braşov. Era nepoata unui negustor din Şchei. Atunci când a murit, nimeni n-a stat s-o plângă. Nici nu s-a răcit bine în mormânt, că rudele au şi început să se certe pe averea rămasă în urma ei. S-au dus la Tribunal, că doar nu erau să lase galbenii pe mâini străine. După un proces greoi, cel care a pus mâna pe o şesime din avere a fost chiar nepotul ei, scriitorul Ion Luca Caragiale.
Mama lui Caragiale, braşoveancă
Ecaterina Momolo Cardini, pe numele de fată Gheorghevici, era nepoata negustorului braşovean Mihail Alexovici. Mama ei era soră cu Elena, bunica lui Caragiale. Mumuloaia era vară primară cu mama scriitorului şi a locuit multă vreme în Şchei. Ecaterina Caraboas – pe numele de fată – mama scriitorului, era fiica unui cunoscut negustor grec din Braşov, Luca Chiriac Caraboas. Tatăl, Luca Caragiale, avocat, fusese în tinereţe actor şi, după o căsătorie ratată cu o actriţă, Caliopi Caloropulos, şi-a întemeiat o familie statornică alături de brasoveanca Ecaterina. Ca administrator de moşie, Luca Caragiale se stabilise în Prahova. Aici s-a născut, la 30 ianuarie 1852, în localitatea Haimanale, Ion Luca, viitorul mare dramaturg român.
Căsătorită cu un italian avut
Soţul bogatei mătuşe din Şchei, Girolamo Cardini, zis Momolo, era un italian, supus austriac stabilit la Bucureşti. Deţinea mari averi. Era stăpânul terenului ce se întindea în zona Universitaţii, unde a construit şi primul local de teatru din Bucureşti. La colţul Căii Mogoşoaiei (Calea Victoriei de astăzi), ţinea cofetărie şi restaurant, cu bucate apusene şi orientale. Specialităţile lui erau curcanul umplut, răciturile, baclavalele şi îngheţatele. Muiere aprigă, cu un deosebit simţ al afacerilor şi foarte econoamă, îşi băga nasul cu folos în afacerile soţului.
Bordelul din Berlin al Momuloaiei
Pentru „relaţii utile”, la sugestia Mumuloaei, soţul acesteia a cumpărat şi un club în care se ţineau balurile mascate ale celor „suspuşi”, mai ales ale apărătorilor liniştei publice şi ale odraslelor celor bogaţi. La Berlin, şi-a cumpărat un mic hotel. Gurile rele din Şcheii Braşovului spuneau, nu fără temei, că îl folosea şi în alte scopuri decât în cel de a caza drumeţi. Noaptea, hotelul berlinez al Momuloaiei se transforma în bordel. De altfel, din acest motiv, a şi avut neplăceri cu autorităţile vremii. Banii luaţi de la prostituate au fost puşi la păstrare, pentru zile negre.
Trei milioane de galbeni
Rudele Mumuloaiei din Şchei erau cu stare, dar au murit în tinereţea acesteia. Soţul ei a murit în 1859. Bună afaceristă şi cu moşteniri însemnate, Ecaterina Cardini a strâns o avere de invidiat. La două decenii după moartea soţului, în 9 noiembrie 1885, a murit şi ea. Atunci a început circul. În casa ei din Bucureşti s-au găsit cupoane, obligaţiuni, rente. Femeie zgârcită, aceasta ascunsese în saltelele din salon bilete ipotecare şi o pungă cu nouă mii de napoleoni de aur. S-au mai găsit giuvaiere de aur şi smarald. În total, averea ajungea la peste trei milioane de galbeni. Erau şase moştenitori principali, toţi veri cu decedata. Unul dintre ei era pictorul Constantin Lecca, iar una dintre verişoare Ecaterina Caragiale, mama dramaturgului. Aceasta a semnat o procură în favoarea fiului, care a reprezentat-o la toate fazele procesului.
Praznicele Mumuloaiei
Încurcăturile juridice s-au ţinut lanţ. La Tribunal s-a prezentat şi Maria Tabay, o fostă slujnică de-a moartei, care pretindea că este fiica nelegitimă. Cerea toată averea, dar s-a ales doar cu puţini bani. Până în 1908 au avut loc 15 procese numai pentru moştenirea Mumuloaiei. Caragiale era cel mai grăbit dintre toţi, pentru că avea mari datorii. Din cauza unor învârteli juridice, s-a certat cu un bun prieten. Ba chiar, într-o fază a procesului i s-a contestat statutul de copil legitim. Nu se ştia sigur dacă mama sa, Ecaterina, a fost căsătorită legal cu tatăl său, Luca Caragiale. Într-un târziu şi-a câştigat partea. Însă, chiar şi aşa, Caragiale era veşnic dator, şi, după ce îşi plătea creditorii, cu banii rămaşi, dădea mese copioase prietenilor. El numea aceste ospeţe praznicele Mumuloaiei.
Delavrancea, avocatul lui Caragiale
Celebrul scriitor Barbu Ştefănescu Delavrancea a fost în timpul vieţii şi unul dintre cei mai cunoscuţi avocaţi din ţară. El l-a reprezentat pe Caragiale în procesul pentru obţinerea moştenirii Ecaterinei Momulo Cardini. Un alt proces celebru în care Caragiale l-a avut avocat este cel împotriva lui Constantin Al. Ionescu-Caion, un ziarist care a afirmat că „Năpasta” a fost plagiată după un autor ungur. Caion l-a calomniat pe Caragiale susţinând că „Năpasta” a fost copiată cuvânt cu cuvânt după drama „Nenorocul” a scriitorului ungur Kemeny Istvan, care ar fi fost tradusă în româneşte de Alexandru Bogdan în 1848 la Braşov. Iniţial, Caion este condamnat la pedeapsa cu închisoarea corecţională pe timp de trei luni, la amendă şi plata daunelor. La recurs, însă, este achitat pentru că îşi recunoaşte public întreaga ticăloşie.
Refuzat de şagunişti
În tinereţe, având numeroase rude în Braşov, Caragiale a poposit de mai multe ori în oraşul de sub Tâmpa. În 1864 şi 1865, cu trupa de teatru Pascally, a jucat în spectacolul „Răzvan şi Vidra“ pe scena Teatrului Reduta de pe strada Hirsher. Împreună cu Eminescu, pe care l-a cunoscut la Giurgiu, Caragiale a fost copil de trupă. Peste ani şi ani, dramaturgul a încercat să se angajeze ca profesor la Liceul Andrei Şaguna. Nu a fost acceptat. Pe vremea aceea nu erau primiţi decât profesorii care şi-au luat licenţa la Viena şi Berlin. Ion Luca Caragiale afi vrut să-l „mituiască” pe directorul de atunci al liceului, oferindu-se să susţină financiar, timp de un an, pe copilul acestuia, aflat la studii la Viena. A fost refuzat în mod public, destul de dur, după care a renunţat să mai devină profesor la şcoala braşoveană.
Bani pentru traiul berlinez
Abia în 1904 sunt scoase la licitaţie moşia şi casa din Bucureşti rămase după Momuloaia. Vânzarea efectivă s-a realizat – tot din cauza unor contestaţii – în 1909. Între timp, graţie părţii lui de moştenire, Caragiale a dobândit o rentă lunară între 500 şi 1.000 de lei. Nu era o sumă exorbitantă, dar era suficientă pentru a asigura oricui, în acele vremuri, o viaţă onorabilă. În 1905 a murit Anastasia, sora tatălui său. Caragiale a câştigat la Tribunal şi averea acesteia. Toate aceste câştiguri târzii l-au făcut pe scriitor să-şi vadă visul cu ochii: în 1905, s-a stabilit cu familia la Berlin, cel mai cosmopolit oraş European din acea perioadă. A mai trăit şapte ani, în apartamente confortabile, fericit că se poate bucura de avantajele civilizaţiei şi de gustul nemţilor pentru muzică simfonică.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu